Sectorul energetic are o caracteristică pe care puține alte sectoare o împart: aproape nimic nu poate fi realizat fără ca mai multe părți să fie de acord simultan. Un parc eolian, o consolidare a rețelei, o rețea de termie — decizia nu se află niciodată la o singură parte. Un riveran poate bloca o autorizație, un operator de rețea poate face un proiect să aștepte ani de zile pentru capacitate, iar o provincie poate face o evaluare spațială care nu are nimic de-a face cu proiectul dvs., dar care îi determină totuși rezultatul. Relația dintre aceste părți nu este cea dintre client și furnizor, ci una de interdependență reciprocă: dvs. aveți nevoie de ele pentru a construi, ele au nevoie de dvs. pentru ca tranziția să reușească.
Acest lucru face ca întrebarea „cu cine trebuie să vorbiți” să fie mai dificil de răspuns decât în sectoare cu o ierarhie mai clară. Nu există o ordine fixă. Partea care astăzi pare cea mai puțin influentă poate fi mâine cea care întârzie un traseu de autorizare.
Cine trece în revistă stakeholderii din sectorul energetic vede aproximativ patru categorii, și este amestecul acestor categorii care face lucrurile dificile.
Prima este riveranul sau comunitatea locală: persoane care nu au un rol formal în luarea deciziilor, dar care domină conversația de îndată ce un proiect devine vizibil. Ce anume se așteaptă din partea lor nu se știe adesea înainte ca discuția să aibă loc; există în această privință o întrebare separată despre ce doriți de fapt să aflați de la riverani înainte de a presupune ce cred ei.
A doua categorie este lanțul de execuție: contractanți, instalatori, operatori de rețea. Ei nu sunt spectatori, ci co-executanți, iar încrederea lor în planificarea și angajamentele dvs. determină dacă un proiect este finalizat la timp. Cine operează în acest lanț recunoaște multe din dinamica descrisă și la întrebarea cu cine trebuie să vorbiți în sectorul instalațiilor, unde se manifestă aceeași tensiune între planificare și încredere.
A treia categorie este autoritatea emitentă de autorizații și organismul de supraveghere: municipalitatea, provincia, statul, operatorul de rețea ca parte publică. Ritmul lor nu este negociabil în modul în care o relație comercială poate fi.
A patra categorie este mai puțin vizibilă, dar nu mai puțin importantă: propriul angajat, în special cel care discută pe teren cu riveranii și contractanții și care, prin urmare, este primul care aude ce se petrece. Ce semnalează acel angajat este o sursă separată de informații, detaliată în întrebarea ce doriți să aflați de la angajați.
Este tentant să tratați sectorul energetic ca o variantă a construcțiilor sau a imobiliarelor, pentru că proiectele se aseamănă ca formă: se sapă, se construiește, se racordează. Dar dependența de infrastructura publică — rețeaua, conductele, sursele de termie — face diferența. În sectorul imobiliar, relația cea mai importantă este adesea cea cu cumpărătorul sau cu municipalitatea, așa cum este descris la întrebarea cu cine trebuie să vorbiți în sectorul imobiliar; în construcții, centrul de greutate se află mai mult la beneficiar și la lanțul de subcontractanți, așa cum se poate citi la cu cine trebuie să vorbiți în construcții. În sectorul energetic contează, în plus, o parte care nu este la fel de dominantă în niciunul dintre celelalte două sectoare: operatorul de rețea, care nu negociază, ci planifică, și al cărui ritm nu poate fi influențat doar printr-o discuție bună.
Întrebarea „cu cine trebuie să vorbiți” este de obicei răspunsă pe baza experienței: persoanele de contact de anul trecut, părțile care au vorbit cel mai tare la ultimul proiect. Acesta este un punct de start rezonabil, dar nu este același lucru cu a ști cine contează acum. Intern există adesea o imagine fixă despre care stakeholder este cel mai critic, și acea imagine nu este întotdeauna aceeași cu ceea ce ar spune stakeholderul respectiv. Noi nu măsurăm această diferență presupunând ce crede un riveran sau un organism de supraveghere — asta nu o știm până nu o spune el însuși — ci punând întrebarea internă alături de cea externă și văzând unde cele două imagini diferă. Această diferență, nu discuția cu stakeholderii în sine, este primul rezultat al Trust Baseline.
Într-un sector în care proiectele durează ani de zile, încrederea nu apare dintr-un singur eveniment mare, ci dintr-o serie de evenimente mici. O seară de informare promisă care nu are loc cântărește mai greu împotriva dvs. decât o investiție pe care nu o faceți, simplu pentru că angajamentul a fost concret, iar absența lui vizibilă. De aceea, alături de Trust Baseline, există un tracker de angajamente: nu pentru a inventa promisiuni, ci pentru a vedea care sunt deja făcute și dacă au fost respectate.
Această pagină descrie cu cine veți avea probabil de-a face în sectorul energetic, nu ce cred aceste părți despre proiectul dvs. Acest din urmă lucru apare doar din discuția însăși, alimentat de un ritm de semnale care urmărește dacă imaginea se schimbă. Trust Baseline, tracker-ul și acel ritm sunt în construcție; cine dorește să lucreze cu acestea se poate înscrie pe lista de așteptare.
Cine află odată cu cine trebuie să vorbească se confruntă adesea cu o întrebare ulterioară: cine din propria organizație are timpul și capacitatea pentru asta, și ce parte din munca pregătitoare — cercetarea, sintetizarea, urmărirea angajamentelor — poate fi transferată unui sistem în locul unei ore rare a unui angajat. La această întrebare răspunde scanul de muncă al FTE TO AI, care calculează, pe sarcină, ce parte din muncă poate fi preluată de AI.
Vraag maar. Het interessantste antwoord komt meestal van wie u nog niet heeft gesproken.
Answers come from this site’s knowledge base. Not tailored advice, and not a scan of your company.